Într-o dimineață rece de weekend, lângă Snagov, aproape 100 de oameni din Auto Total au venit să planteze copaci și-au plecat cu un motiv în plus să se întoarcă. Au lăsat în urmă peste 2.000 de puieți de stejar și ceva mai greu de măsurat: o zi care rămâne. Cel mai mic dintre participanți a avut doar 4 ani.
A fost prima dintr-o serie de acțiuni care abia încep. Ioana Andreescu, Auto Total: „Anul trecut am mai încercat să organizăm o plantare cu Asociația Oxigen, dar ne-a ieșit abia în primăvara asta. Stejarul pedunculat a fost ales pentru că se potrivește zonei, dar ne-a plăcut și ce înseamnă el. În felul lui, e un reper: un copac care crește încet, dar sigur, și care durează. Ca noi. A fost o zi bună, în care ne-am strâns cu toții (colegi, copii, prieteni) și-am făcut ceva care rămâne.”
O pădure nu apare dintr-odată. Dincolo de ziua de sâmbătă în sine, plantarea asta face parte dintr-o luptă mai lungă. „A fost o acțiune de completare a pădurii dintre Mănăstirea Căldărușani și Balta Neagră, adică s-au plantat puieți în zonele unde lipseau, în locurile stabilite de Romsilva”, explică Alexandra Găitan, de la Asociația Oxigen. „Aceste plantări fac parte dintr-un proces anual de regenerare a pădurilor. În general, primăvara lumea e mai deschisă la astfel de activități. Durează cam între 3 și 5 ani până când puieții se dezvoltă. Cam între 75% și 80% dintre puieți se prind, și-n câțiva ani pot ajunge cam la înălțimea unui om”. Din 2016, Asociația Oxigen lucrează cu ideea de a-i apropia pe oameni de natură și de responsabilitatea față de mediu, prin proiecte de educație și protejare a biodiversității.
Plantarea are un ritm al ei. Se sapă o groapă cât lama cazmalei, adâncă și dreaptă. Rădăcinile puietului sunt „mocirlite” (umezite) ca să nu se piardă pe drum. Copacul e așezat ușor mai jos decât nivelul solului, acoperit complet, fără spații de aer. Pământul se tasează cu grijă, apoi se-așază deasupra încă un strat afânat, ca o protecție. Nu e complicat, dar cere atenție. Fiecare pas contează. Peste ani, cei 2.000 de stejari vor însemna aer mai curat pentru sute de oameni. Un stejar matur poate produce până la 100–120 kg de oxigen pe an, ceea ce înseamnă, la scară, aproximativ 200–240 de tone anual. Pe teren, câțiva ingineri silvici de la Romsilva au avut grijă ca lucrurile să fie făcute cum trebuie de voluntari.
Pentru unii dintre voluntari, a fost prima dată. Pentru alții, nu era ceva nou. „Nu prea se făcea asta pe vremea noastră….” spune Radu (46 ani). „Eu nu prea plantam când eram mic. Am crescut într-un oraș mic, Turnu Măgurele. De dimineață până seara eram afară, la joacă…. Abia mai târziu în viață am ajuns să fac asta – acum 8–9 ani, am fost în Argeș la o acțiune de replantare. Ce înseamnă pentru mine plantarea unui copac? Viață!… Se simțea aerul un pic mai curat acolo la Snagov, ca atunci când te duci la țară…”
Pentru alții, a fost o premieră. Lili (48) și Liviu (49) au venit împreună cu băieții lor, Radu și Vlad (ambii în vârstă de 13 ani), la prima plantare. „A fost prima pentru toți. Le-a plăcut la început, au făcut chiar și un mic concurs între ei… unul a plantat mai mult, celălalt a vrut să-l ajungă… ”, spune Lili, zâmbind. „Cred că e important să vadă cum arată lucrurile în realitate, nu doar din cărți sau de pe ecrane. Le lipsește partea practică la școală”
Experiența a fost nouă și pentru ea. „Nici eu nu știam cum arată. Mă gândeam că primim un copăcel mai mare… În schimb, era un mănunchi de puieți, cu rădăcini mici. Practic îi puneai în pământ și rămânea foarte puțin la suprafață.” Dincolo de frigul de dimineață, ziua a fost bună. Au stat până spre final, chiar dacă, la un moment dat, părinții au dus mai mult din muncă. „Mi-aș dori să-i scot mai des din zona de device-uri și să fie mai aproape de natură” spune Lili. „Ne-a plăcut, a fost o experiență nouă. A fost amuzant și ne-a placut cum a fost organizat totul, cu masa, cu dulciuri, ceai cald.” spun Radu și Vlad.
“De la noi vor ieși copacii ăștia mari!”. Diana (42 ani) și Cătălin (44 ani) au ajuns abia acum să planteze primii lor copaci (și-au fost 150 într-o singură zi!) alături de fiul lor Nicholas (12 ani), care știa deja cum e să te legi de-un copac… și să te tot întorci la el.
Pentru Cătălin, care-a crescut la țară, sapa și cazmaua au fost dintotdeauna instrumente de lucru. Diana și Nicholas, în schimb, sunt copii de oraș amândoi. Mai ales Nicholas, care nu știe cum arată vacanțele la țară la bunici. El a fost „săpătorul” familiei, a stat toată ziua cu cazmaua-n mână… „I-a plăcut foarte mult lui Nicholas, iar tot ce-i place lui ne place și nouă! A mai fost voluntar, dar n-a fost la acțiuni care să aibă legătură cu plantatul de copaci. Totuși, a avut o experiență care-a rămas cu el: a mutat, la un moment dat, de demult, un copac în curtea unor prieteni. Și noi am tot vorbit despre copacul ăla. Am mai trecut să-l vedem între timp și, cumva, cu gândul la el am venit și la acțiunea asta. Pentru Nicholas a însemnat mult atunci. Noi i-am explicat ce înseamnă pentru natură, pentru oxigen, și i s-a lipit de inimă.”
În frigul de sâmbătă, Nicholas n-ar mai fi plecat. Ar mai fi stat până la ultimul copac. Știe deja că o să se întoarcă. „De la noi vor ieși copacii ăștia mari!”
Pentru el, și pentru alți copii care-au fost acolo, nu sunt doar niște puieți. Sunt ai lor. Cei care vor crește mai departe.
